Erau începuturile moi ale cercului, grădinile justificate. Câțiva călăreți obosiți clătinau din cap în semn de bun venit. Ceva ca o ferigă ne răcorea umerii. Afară, un copil gigantic, până la al șaptelea cer al răbdării, ne zâmbea la fereastră. Îi auzeam părinții bubuind, chemându-l să se culce, mai jos, într-o scorbură a cerului. Acolo trebuia să doarmă, să-și califice oasele, pe-o blană de lupoaică.