Când orice scut are
formă de inimă,
nu-i de mirare
că-n noi înșine inima pare un scut.

Ce aperi în noi cu tăria
pietrei peste care-am trecut,
inimă, tu, ca un scut?
Aperi ce-n dosul tău este?
Întâiul suflet al nostru,
amarantul cu veșnică floare, copilăria?

Aperi ce-n noi e poveste,
ce n-are nevoie de scut,
amintiri sângerânde de ghimpi
și de roze din vremi de-nceput,
amăgirea supremă, ardori de pleromă,
dragostea albă cu mândra-i aromă?