Te strâng în brațe, tot departe-ți sunt,
Liniștea albă-i acoperământ.
O liniște cât tot pământul surd –
Străpunge-o cu un țipăt, căci ne pierdem,
Stăm, așteptăm, ni-s mâinile inerte,
În lacrimi, în săruturi e amurg.
Înhață-mă țipând, să pot să-ți rup
Necruțător catifelatul trup.
Þi-e părul mult prea neted, parfumato,
Zbârlit de patimi lasă-l să mă bată.
Þi-e gâtul alb încă prea alb, dar sânge
Cu degete de fier în el voi strânge.
Ia un pumnal în mâinile-ți subțiri:
Se curmă viața, nu mai are șir,
Nici chin, nici lacrimi, nici beții, nici astre,
Vai, pierdem clipa, totul s-a pierdut,
Se-mbracă lumea-n albul morții mut.
Eu te blestem, te sfâșii, mi te beau,
Să mă blestemi, rupe-mă, țipă – vreau!
Căci mă ucid aceste liniști lungi:
Alungă-mă! Te-alung de nu mă-alungi.

(1906)

(Trad. Paul Drumaru)