Tu, Helios elin, tu, soare,
Măreț pe bolta de azur,
Vrînd Universul la picioare,
Privești în jos, în sus, în jur.

Și ochiul tău plîngînd o vede
Pe fiica norilor, durut.
Doar tu că strălucești ea crede !
Tu, orb pentru-alt senin ținut,

Mi te-nfiori și suferi ; luna
Mai multor lacrime-i izvor.
Tu perlele-i săruți într-una
Și-i schimbi tristețea-n dulce dor.

Simțind puternica-ți privire,
Ea cată țintă-n sus – și vin,
Vin alte perle să se-nșire,
Căci toate-au chipul ei divin.

Și în cununi de curcubeie,
E vesel chipul ei atunci ;
Spre ea te-ndrepți, ai vrea să steie,
Dar vai, vai, nu poți s-o ajungi.

La fel și soarta mea mă doare :
Tu doar să fugi de mine știi.
Și Helios de-aș fi eu, oare
La ce bun cerul – tron mi-ar fi ?