În cimitire, sub străvechi coloane
de iarbă făr'-aducere aminte,
nu cranii zac, nici munți de oseminte
de beznă scufundate ca-n oceane

ci lumile de-acum și dinainte
și de apoi, ca sparte sub ciocane,
dorm crâncen sfărâmate-n milioane
de țăndări, risipite prin morminte.

Întregul cosmos a murit și moare,
murind mereu cu clipa pământeană.
Pier orgi de cer și harfe lungi de soare

sub fruntea devenită buruiană,
în stinsul trup: vecia gânditoare
și-n ochii morți: minunea ca o rană.