Acum pășesc prin nalta poartă!
Se sting pași tulburi pe alei
Și trecătorii-n șoaptă-și poartă
Cuvintele ce pier cu ei.

În fața scenei verzi! Dă-i drumul
Tu, piesă-a vieții-mi care fu,
Fără păcat și chin, nici unul,
Fii rece, o stafie-acu!

Pe melodia-acelor zile
Mă văd mergând acolo sus,
Și cel ce plânge un copil e –
Să spun de ce, în stare nu-s.

Tu, chip uimit, întors spre seară,
Mă miști! – aceasta-am fost cândva;
Expresia ți-e mută, nu prea clară,
Și noaptea-anunță în fiori deja.



Traducere Mihail Nemeș