gină și aur din cer se preling,
covor nostalgiei pe drumuri pustii.
E giulgiul de moarte al toamnei târzii,
țesut din tristețe și frunze de sânge.

Când vântul adie, din ramuri se frâng,
în largi serpentine plutind liniștite –
spre cer se ridică, dar cad obosite,
și nimeni n-aude cum frunzele plâng.

Poteci de aramă spre zări se întind
acolo-unde toamna bolnavă murise –
Colindă la cel mai feeric colind.

Din lacrimi de rouă răsar paradise
și noi curcubee în suflet s-aprind
sub ploaia de frunze și ploaia de vise.