Căldurile verii s-au dus, e tîrziu,
Tu ești mai departe de lumina aceea pură
În care te-am văzut fără să fii,
Eu simt mai mult nevoia de căldură.

Dar totul începe să nu mai fie așa cum era,
Pămîntul pare trist și-nsingurat,
În prăpastie cad frunze și oameni
La care nici nu te-ai fi așteptat.

Pe muntele închis cu sîrmă e pustiu,
Toamna e galbenă ca un obraz de ceară,
Sufletul meu ar vrea sa fie îngropat
Și sa răsară iar la primăvară.

Volumul URCAREA MUNTELUI