Când vântu-și sună-n toamnă metalicul său ștreang
Și limba frunzei roșii pe ramul mort tresare,
În poala amintirii, ca un motan, îmi sare
Străvechea ulicioară cu-acustică de gang.

Ca un canal cu-o dungă albastră de ulei
Pe fundul cărui curge cotidianul freamăt,
Sonora stradă-ngustă se-nfundă ca un geamăt
În liniștea fluidă a Senei, lângă chei.

Fereste, față-n față-și amestecă tăcut
Răsufletul fierbinte și intim ca-n taverne -
Și niciodată luna nu se cufundă-n perne.
Nici soarele nu intră vreodată-n așternut.

Sub felinarul roșu, șerpi repezi de pafrum
Se-ncolăcesc pe umeri, pe sâni și gâturi albe,
Pe-al căror fildeș sună arginții strânși în salbe,
Sclipind prin matitatea perdelelor de fum.

De-obsesia aceasta nu pot scăpa decât
Sfărmându-i amintirii coloanele de templu
Și – dezvelindu-i cerul – azurul să-i contemplu,
Dator să-i smulg candoarea din marele urât.


Paris, Rue du Chat qui pêche, 1961