Făptură ce nimic nu speră,
Eu port pe fruntea mea severă,
Sfidând întreagă vecinicia,
Ideea și melancolia
Artistului ce m-a creat.
În ochii mei, care visează
Un vis de marmoră, planează
Eternitatea nemișcării,
Bizară operă-a-ncercării
Rămase-un vis neterminat.

Eternă, rece, nemișcată,
Îmi pierd speranța ca vreodată
În fin rubin de sânge cald,
Vibrând de viață, să îmi scald
Albeața mea marmoreană.
Sărutul dac-ucide ades,
Cum a rămas n-am înțeles
Splendidu-mi gât nesărutat,
Și torsul meu neîmbrățișat
De-o dragoste supraumană.

Vecia dacă m-ar surprinde
Sub mușchiul care se întinde,
Sau dacă-n ploi dezagregată
Pe bronzul soclului culcată
Și forma îmi va dispărea,
Voi regreta că n-am trăit
Și gestul meu înmărmurit
Că geniul care m-a creat
E mort, și-n van a așteptat
Un fin surâs pe gura mea.