Lumea începe și sfârșeșt-n mine.

Ca algele din spumă de oceane,
Dospite-n mâl albastru de ceruri sfărâmate
Cresc cântecele mele subterane.

Mi-i inima la adăpost
Ca un culbec în fundul unei grădini pustii.
Hotarele mele sunt: cel care-am fost
Și cel ce voi fi - hotare pustii.

Căci viața mea de adineauri
Mi-i tot atâta de departe
Ca viața celei mai uscate mumii,
Și pentru mine tot ce nu-i prezent - e moarte.

Singur? Ce vorbă lipsită de-nțeles!
Sunt TU și EL și VOI așa de des!
De-atâtea ori Sfinx și Edip!

Trăiesc în mine ca o pădure-n mii de frunze,
Ca vântu-n mii de fire de nisip.

Dac-aș fi vrut (pe vremea când visam)
Să fi fost altfel decât sunt,
Aș fi vrut să mă fi născut pământ,
Cu râme-n mine, rădăcini - și iarbă
Pe fruntea mea boltită către soare.

Sau poate... aș fi vrut să mă fi născut soare.