Aud zâmbetul tău tremurând în fereastră
ca o frunză pe care o clatină briza de seară
și deodată fereastra a început să râdă sonor
ca o trompetă care vestește orașului prezența ta.

Dar unde ești tu, în care trandafir din grădină?
Sub draperiile căror depărtări te-ai ascuns?
De ce ai descuiat cu o cheie falsă poarta de azur a mării
și ca o pasăre ți-ai luat zborul spre grădina de trandafiri
în care visele ard în pocalul celei mai suave petale.

Unde te afli acum pasăre care dezlănțuiești furtuni,
care mi-ai incendiat patul și visele și năzuințele? De ce ai
încetat să alergi printre arborii din carnea mea?

Aud zâmbetul tău tremurând în fereastră.
Deschide-o și intră odată cu dimineața
care a început să facă tumbe pe covorul din cameră.

Stau față în față cu mine însumi și mă întreb:
Oare nu ești tu dimineața? Oare
n-ai izvorât tu din stâncile acestea de lumină?