Ne ducem prin tomnatice păduri
tristețea să ne-o ardem în lumină.
Ne amăgesc cu mii de june guri
brîndușele ivite pe colină.

Și rupem crengi, răzbatem prin desiș,
și, roșu, ghimpele nu se dezminte.
Simțim pe buze greu păienjeniș,
dar mergem înainte, înainte.

Și unde duce mersul nu mai știm.
Lumini și umbre sînt, ca de poveste.
Răsună a-nceput. De cînd venim?
O ceață se destramă ca o veste.

Răcoare e și arde împrejur.
Voi-va pasul să se mai întoarcă?
Din albul nor, din caier prin azur,
ursita ar putea fir nou să toarcă.

Adulmecăm miresme tari deodat',
prin ferigi dese pîrtia pătrunde.
Nu de izvor, ci ca de rîu bogat
un murmur se aude, fără unde.

Un uliu, țipînd deasupra-n zbor rotat,
să iscodeasc-ar vrea ce se petrece.
Noi încă pe pămînt și-n lume-am dat
de-o apă peste care nu se trece.

Și-acum, cînd sufletele noastre vor
în brațe, unul altuia, să-și cadă,
inelul, cu clipitul lucitor,
în deget ți-l întorc, să nu mai vadă.

Se cheamă Jaleș rîul, rîul-timp,
și-i potrivit din veci cu toamna.
Ne oglindim în ape față, nimb.
Dar să fugim, că-i blestemată coama.