De săptămîni un roșu cerb prigoana
și-o întețește. Ciuta-i printre ruguri
de corni, zdrobește în copite struguri
și piere în făget. S-aude goana.

Prin brume, cerbul, de imbold și visuri
c-un răget cearcă să se mîntuie.
Dar ciuta dispărută-l bîntuie.
Sublimul foc îl mînă spre abisuri.

De sete ars, cum tremură în totul
ajuns la iezer - cerbul ! Dar abia
atinge apa mulcomă cu botul.

Din luciul albăstriu, precum e fierul,
sorbind, cu grije-alege, parc-ar vrea
să bea ușor, din apă, numai cerul.