O să mor brusc, nu peste mult și frumos,
Lăsând în urmă uimire surdă, indiferentă,
Vântul complice m-o prohodi voios
Într-o glumeață, transparentă reverendă.

Și, amuzată, iarna va râde ningând
Peste mormântul meu suplu și dac,
Voi asculta-o și, îngânând-o în gând,
O să mă leagăn în moartea mea ca-ntr-un hamac.

Din când în când de-a frumusețea o să mă joc,
Și, răsucindu-mi pe inelare viermi aurii,
Þărâna neagră o să mi-o trag peste ochi
Cochet, ca borul unei străvechi pălării.

Dar când nemurirea mă va chema grijuliu,
Ca nu cumva de-adevăratelea să mor de tot,
Voi fi de mult plictisită, va fi mult prea târziu
Și pălăria umbroasă n-o să mai vreau să mi-o scot.