|
Ð‘Ñ–Ð¾Ð³Ñ€Ð°Ñ„Ñ–Ñ Moisuc Dimitrie-Adrian
Mi-arunc privirea într-o adiere de vânt, îmi caut dreptatea,
N-am vrut decât cinste părinților să le-aduc,
Căile vieții, soarta potrivnică m-a făcut să le-ncurc.
Cum să râd când ochii-mi plâng? Să-mi știe cineva suferința
Ar crede că Dumnezeu în mine și-a pierdut credința...
Regret după regret, toți mă judecați în secret, cu mine însumi mă cert,
Și pe jumătate mort, eu tot mai tare încerc să ies din al eșecului cerc,
Căci într-o viață crudă m-am născut poet...
Prieteni falși nu vă-nțeleg, voi mi-aruncați minciuni iar eu vi le cred,
Însă mai târziu a voastră amintire o reneg,
Și simt că și singur de rămân cu aer mă înec...
Cuvintele și-au pierdut din înțeles, mă privesc în oglindă,
Și ea a început să mă mintă, a mea inimă e o vie țintă,
În al imensității univers sunt doar o simplă ființă...
Dar mă întăresc, căci al meu suflet e suflat cu crom,
De ale voastre mâini haine eu nu am să mor,
Fiindcă de azi nu mai sunt un simpu om.
Mă arunc direct în furtună, acolo unde fulgerul mai tare tună,
Pe mine viața de noroc nu mă mai fură,
Căci am învățat să respir prin a ghinionului tortură.
Într-o lume nebună, sunt cel ce în toate răzbună...
|
Рекомаð½ð´Ð¾Ð²Ð°ð½ñ– текÑти
