|
Ð‘Ñ–Ð¾Ð³Ñ€Ð°Ñ„Ñ–Ñ Florica Mitroi
Florica Mitroi (15 februarie 1944, Giurgița, județul Dolj - 14 mai 2002, București) este o poetă. Este fiica Mariei (născută Doancă) și a lui Ion Mitroi, proprietar de moară. A absolvit în 1962 Liceul „Vasile Roaită\" din Râmnicu Vâlcea. În 1962 și 1963 a urmat cursuri de drept în cadrul Universității din București. Debutează în „Luceafărul\" (1966), iar editorial, cu volumul Rugăciune către Efemera (1969; Premiul Uniunii Scriitorilor), urmat de Diapazon (1973) și între cer și pământ (1976; Premiul Asociației Scriitorilor din București), în anii \'80 emigrează, plecând mai întâi în Israel, iar mai târziu în Canada.
Mitroi a atras atenția criticii literare încă de la primele versuri. Dacă în cazul altor confrați opiniile erau controversate, în ceea ce o privește se poate vorbi despre o unitate a punctelor de vedere. Toți comentatorii au remarcat tensiunea emoțională și forța liricii sale, dar au subliniat totodată imperioasa necesitate a autocontrolului, a impunerii unei rigori stilistice.
Fiindcă, în cadrul aceleiași poezii, pot fi întâlnite imagini de o remarcabilă puritate: „Și tu ești un altar de borangic ușor / sub care se cunună soarele cu luna, / tu ești în fruntea mea de foișor / un uriaș copil, râzând întruna\" (Rugăciune către Efemera), alături de incredibile asociații de vocabule, care șochează nu prin insolitul lor (benefic, dacă ar fi fost urmărit efectul estetic), ci prin senzația de delir verbal, combinațiile întâmplătoare, uneori de-a dreptul incompatibile, lăsând impresia că autoarea nu cunoaște sensul cuvintelor: „cărămida botezului, computată\", „bătrânețea castată\", „praporii de pulberi indiferențiale\" etc.
Paradoxal, în pofida acestor hazardate ori disonante alăturări de sintagme, atmosfera creată este de o halucinantă intensitate a implicării eului poetic. Mitroi reușește să fie și de o mare candoare, dar și să braveze, frizând cinismul. În pofida efortului de disciplinare, de reducere a aluviunilor lingvistice (sesizabil în ultimele creații), lirica sa rămâne, cum remarca Mircea Iorgulescu, „agitată cu violență de impulsuri contradictorii și tulburi, epuizante\".
Opera
• Rugăciune către Efemera, Colecția Luceafărul, București, 1969;
• Diapazon, București, 1973;
• Între cer și pământ, București, 1976.
|
Рекомаð½ð´Ð¾Ð²Ð°ð½ñ– текÑти
