copil suit în alungit
conturul flăcării comorii
de ce nu te-aș fi dăruit
unor mirări ale culorii

în săli florale și umbroase
tu chemi acele stări la care
mortal de greu e de ajuns
sufletul cărților miroase
ca florile de mucegai

și câte-o trăsătură zboară
albind de-un praf imaginar
la ruptă oră și amară
când cu surâsul semănai
al îngerilor din altar

când pentru moarte mă decid
în liniștea-ți voi face semn
prin care ochii își închid
pleopele de untdelemn

să pari a nu mă fi văzut
te legăn lin și te îndemn
și eu la rândul meu părând
a contempla același gând