Apune tineretea, începe iarna-n păr,
Tot mai departe-i cerul făgăduit de viată,
Trec zile de cenusă, trec ore reci de ceată
Si gândul bea otravă crezând că-i adevăr.

Ca un lintoliu vine o nouă dimineată,
Nu pune visul îngeri în florile de măr,
Râd apele luându-mi nădejdea în răspăr
Gălbuie, coaja vremii îmi degeră pe fată...

Cu lumânarea stinsă a beznelor în mână
Curând eu mă voi duce spre schitul de tărână,
Dar tu, tu sfinte suflet, unde-ai să mergi? Mă tem...

Stiind că trist si singur si dincolo tot suferi
In loc să lunec pasnic în buruieni sau nuferi,
De grija ta în groapă va trebui să gem.