Astenice sunt vocile, riscante.
Noi nu mai știm să ne uimim de viață.
Aveam odată un profil de greață,
O viață cu impusiuni muzicante.

Să fim amari când nu ne vede nimeni,
Și să fim veseli când ieșim pe ușă.
Cît pot mai șterg fereasta de cenușă,
Cît poți, respiră-ne, întunecime.

Iubind să spunem tainice cuvinte
Sîngele nostru disperat amestec,
Să rîdem ca și cînd el nu ne minte,

Și aruncînd tot binele-nainte,
În nebunia clipelor aceste,
Să fim în firea lumii care ESTE.

Din volumul “Sala nervilor”, 1971