Înserare ce-ai subminat despărțirea noastră.
Înserare tăioasă, încântătoare și monstruoasă,
asemeni unui înger întunecat.
Înserare în care gurile noastre au cunoscut intimitatea pură a sărutărilor.
Timpul inevitabil se revărsa
peste îmbrățișarea inutilă.
Făceam risipă de pasiune împreună, nu pentru noi,
ci pentru singurătatea ce curând avea să vină.
Lumina ne-a respins; noaptea sosise în mare grabă.
Te-am condus acasă în ceasul de gravitate al umbrei pe care numai
luceafărul o atenuează.
Precum cel ce se-ntoarce dintr-o pajiște pierdută, așa m-am întors eu desprins din îmbrățișarea ta.
Precum cel ce se-ntoarce dintr-un tărâm de spade, așa m-am întors eu
din lacrimile tale.
Înserare ce rămâi vie ca un vis
printre celelalte înserări.
Aveam să ating apoi și să las în urmă
rând pe rând nopți și depărtări.


* din volumul Luna de pe cer, 1925