Din această carcasă de cal îmbătrînit
înainte de vreme,
un suflet de licorn amețit
își scoate-o potcoavă-n poene.

El încă visează îngenuncheat
ca-ntr-o tapițerie medievală
o domnișoară cu chipul brodat
în pală beteală...

El încă mai tremură, cînd răsare
luna pe lume virgină,-
lung, străveziu și-n alergare
pe zăpada regină...

Vai, nechezatul dogit, i-ha, i-hav...
și-aceste fîșii risipite de ceață,
ale carcasei sunt, de cal mult bolnav
în care aiurează de-o viață.


* din volumul "În dulcele stil clasic", 1970