Cînd cerul jos și greu așează un chepeng
Pe spiritul gemînd, lehămețirii pradă;
Și orizontul strînge tot universu-n cerc,
În paralel cu noaptea vărsînd o zi mai neagră…

Cînd lumea se preschimbă în carceră jilavă
Unde Speranța-ntocmai precum un liliac
Se zbate între ziduri, cu aripa bonavă,
De putrede tavane izbindu-se în cap;

Cînd ploaia își arată imensele șiroaie
Ce seamănă preabine cu drugii unei temniți
Și de tăcuți păianjeni ne năpădește-o droaie
Venind să-și țeasă pînza pe creierii sleiți...

Cu ură, dintr-odată, prind clopote să bată
Și-aruncă înspre ceruri un urlet îngrozit,
La fel ca o ființă săracă și pribeagă,
Pe care o apucă un plîns neostoit;

Și-un lung convoi tăcut de care mortuare
Pătrunde cu încetul prin al meu suflet; iar
Speranța-nvinsă plînge și Spaima-nvingătoare
Înfige-n al meu craniu stindardul ei murdar!