În lacrimi, serafimii, sub luna-n triști fiori,
Visând, cu-arcușe-n deget, în abur calm de flori,
Scoteau din melancolie murindele viole
Suspine albe-n lunec pe-azurul de corole.
Îmi daseși - clipă sfântă - întâiul tău sărut,
Plăcându-mi să mă chinui ca un martir tăcut.
Savant lăsam beția tristeții să mă frângă,
Cum, fără de regrete și fără să se plângă.

Cules de vise lasă în suflet ce-a cules.
Pribeag, ținteam pavajul bătrân de umblet des,
Când tu, cu soare-n plete, cu-amurg lăsând să-ți cadă
În ochi, c-un râset dulce, mi-ai apărut în stradă
Și am crezut că-i zâna cu păr aprins, de-April,
Care trecea odată, prin somnu-mi de copil,
Din degetele-i roze, suave, răsfirate,
Ningând buchete albe de stele parfumate.