Culorile tăcute pe pânza lor adună
Atâta veşnicie cât nu e între noi
Şi versul lor de umbre în dimineaţa brună
Ritmează paşnic lenea trecutului condei.

Pe pânză trunchiuri drepte îşi tremură-n lumină
Comoara lor de frunze, ca un buchet de-azur
Şi-ntreaga dimineaţă cântând peste grădină
Le dăruie în plete fâşii de clar-obscur.

Un pictor din paletă i-a făurit aşa
Şi nu ştiu dacă pinii aceştia din tablou
Nu sunt o altă viaţă, mai plină şi mai grea,
Şi dacă pinii Romei nu-s simplul lor ecou.