Ea, ca-ntr-un vin cu vechi buchet, ce mintea
ți-o-ntunecă,-și dizolvă chipu-n balta
strălimpede-a oglinzii ce-naintea
ei stă – și-n sineși surâzând, e alta.

După ce-așteaptă să mai scadă apa,
ea, în oglindă, părul fără număr
revarsă-și-l, făcând ca, scumpă, capa
să-i alunece de pe străalbul umăr

și,-ntârziind la bal, icoana proprie
și-o bea, scrutând-o, fără s-o adore
cum un amant înnebunit; se-apropie

o slujnică apoi – pe care o cheamă
când, în cristal, descoperă, cu teamă,
lămpi, mobile,-n târziul unei ore.



Traducere Șerban Foarță