În mine simt și pasărea și fiara.
Le cresc pe amândouă-n carnea asta.
Aripa-mi sparge inima și coasta,
mă sfârtecă dihania cu gheara.

Una-n bârlog, iar alta sus, în casta
amiază care-și fulgeră tiara.
Ah, pasărea mea, arde-mi-te-ar para,
bătu-mi-te-ar, bârlogule, năpasta...

Că labele și zborul mă sfâșie
și-n bezne reci și-n ceruri necuprinse –
că, zilnic, sângerând de poftă vie,

ies mai zbârlit din trup pe gheare-ntinse,
ca să mă surp în mine ciocârlie
surpată din azururi neatinse.