Dorm mările și asprele faleze.
Nu-i nicăieri o rană să se vadă,
dar o durere rece de zăpadă
s-a-ntins peste genuni să scânteieze.

Și parcă lacrimi mari încep să cadă
și parcă toate lumile sunt treze
și sferele pornesc să sângereze
în liniștea vibrândă ca o spadă.

Abisul, timpul, marele-ntuneric
se scoală-ncet în vechea lor treime
și bat în pulsul miezului generic.

Și tot mai pur, din via adâncime,
se-nalță plânsul cosmosului sferic
și geamătul tristeții anonime.