Aburește a pucioasă și a smoală
inima, cea plină de sminteală.
Că păcatul o îmbie, tămâioasă,
și ispitele din plăpumi de mătasă.

Piei, Satană! Pungile rotunde
zornăie-le, toarnă-le altunde.
Nu mai vicleni cu îmbiere,
cu vioara coapsei de muiere,
cu paharele umplute cu oglindă,
nici cu jocul crailor de ghindă...

Vreau să mi Te-aprinzi dintre lalele,
îngere la glezne cu inele.
Beznele despică-mi-le două
cu tăișul Tău de cer și rouă.
Taie-mi vipera din sânge, cu prăsile,
vrednice de cântec, Rafaile!

Toarnă-mi smirnă și tămâie-n pumni,
bagă-mă la oi, la Sfânta Luni.
La coliba Sfintei Vinere, văcar,
fără leafă, să slujesc un an măcar.
Să mă-nsângere răsurile din strat
la Dumineca-Prea-Sfântă blând argat...

Și când inima scârbavă o să vină
la Sân-Pătru, lângă pragul de lumină,
Sfântul, încruntat, să bombănească,
cheia de smaragd d-o-nvârte-n broască:

– Prea nevrednic e de slavă și smintit,
ci la sfintele mătuși a slugărit.
Lasă-l ca să pupe, Rafaile,
glezna Domnului, cea cu zambile.