Doinei şi lui Paul Enigărescu


În zori, mâinile mamei
Se roagă spre Cer, împrospătate
De cântecul privighetorilor.
Iar jos,
Ţipa de nerăbdare pământul
Obişnuit cu palmele ei.
Da, pleca-vor la toamnă,
Spre ţările calde,
Misterioasele păsări.
Încă şi mai adânc
Mâinile mamei
Se vor ruga –
Doua crengi desfrunzite, reci.
Nori de gheaţă, în trecere,
Le vor atinge cu poala.
Iar noi,
Din umeda lor vălurire
Vom bea tristeţe şi moarte.