Albastră jivină din negre păduri cobori taciturn
Sufletul,
Căci noapte era, un izvor, ca ninsoarea, pe trepte de mușchi.

Sânge și vuiet de arme din vremuri trecute
Susură-n valea cu pini.
Luna lucește domol în surpate odăi;

Beată de negre otrăvuri, larvă de-argint
Peste somnul păstorilor blând aplecată;
Cap părăsit de legendele sale-n tăcere.

O, el atunci își deschide domoalele mâini,
În somn purpuriu putrezind,
Și florile iernii-argintiu se desfac

Sub poala pădurii, lucesc neguroasele drumuri
În orașul de piatră; din neagră tristețe
Pe cel ce îmbătat tot mai des cucuveaua îl cheamă.





Traducere Mihail Nemeș