Păstorii-ngropară soarele-n pădurea despuiată.
Cu năvodul împletit din păr
Un pescar scoase luna din iazu-nfrigurat.

În albastru cristal
Stă palidul om rezemat cu obrazul de stelele sale;
Sau capul și-l pleacă în somn purpuriu.

Dar curgerea neagră a păsărilor întruna îl mișcă
Pe cel văzător, sfințenia florilor albastre;
Apropiata liniște cugetă la cele ce-au fost, îngeri stinși.

Și iară fruntea-nnoptează pe piatra stinsă de lună;
Sora, adolescent radios,
Se-arată în toamnă și neagră destrămare.


Traducere Mihail Nemeș