Prin crăpături de-obloane lumina, pete-pete,
Pătrunde pe podele, pe pat și pe perete.
Așa cum altădată încet s-a așternut
Când odihneam aicea sub albul așternut.
Iatacul e același și-n tihna lui adie,
În bâzâit de muște, bătrână melodie,
Și ornicul rostește clipita de demult -
Da, toate sunt aceleași: le văd și le ascult.
Și zilele pierdute revin. Simt că mă cheamă
Privirea mea uitată din poza prinsă-n ramă,
Cu ochii mei, cu ochii dintâi - și simt pe piept
Cum giulgiul amintirii se lasă - și, deștept,
Privesc cum îl atârnă drept coviltir pe toate.
Pe zid mai e hârtia cu flori încondeiate,
Și pușca ruginită mi-o văd pe un dulap.
I-e frică iar - o clipă - copilului, de-un cap
De cerb cu ochi de sticlă și coarne rămurate...
Adorm în paza unor descântece curate.