Prag deșteptării - gândul... clipa lui
ține cu nesomnul tainic sfat
peste suflet arcuindu-mi cerul...
Ca și cum tăcerea m-ar fi întrebat

cum îmi rostui anii și-n ce tâlcuri
prin ce adevăruri Muntele mi-l sui
de durerea cărui Moș ulciorul
sufletul da seama... apa lui

când îmi stinge setea la amiază
nume dându-i celui care sânt ?
Că lumina vie care-mi știe
prin tăcere drumul spre cuvânt

cerne aur sfânt la vadul serii
bucurând clipita gândului înalt
ușile-ntrebării clătinându-mi
dintr-un tâlc anume-n Tâlcul Celălalt

Gândul treaz încuie-n pietre taina
pașii cumpănindu-i presărați pe drum
memorându-i parcă și însingurându-i
pe cărări abrupte printre nori de fum

rar spărgând ferestre ochiului spre vale
înapoi spre raiul visului pierdut...
Gândul însă - prag al deșteptării
tâlcuie-nceputul... de la Început...