Mi-e bolnav cugetul și-as vrea să-l rup
Cum rupi unui păianjen un picior!
Și sufletul mă doare – ca un trup!
Din mine-aș vrea sa-l scot și să-l omor,
Să nu-l mai simt în mine cum se zbate,
- Ci să-l ucid, și să-l încarc în spate,
Să-l zvârl în gârlă și să-i cânt pe mal
În violet minor,
Cum cântă vântul când pe-aproape-i toamna;
Mi-s serile pustii ca niște case
Cu geamuri scoase
Și pereții goi…
Mi-s nopțile adânci ca niște mări
Pe care merg corăbierii cu felinare verzi
Deschise bine
Ca niște nări
Să soarbă zările câte-au mai rămas din mine;
Ohe! Ohe! Corăbierii
Tăcerii!
Strigoi bătrâni, ce căutați pe-aici?
Cu ochii voștri ca niște licurici,
Cu mâinile voastre ca niște odgoane
De prins în ele suflete sărmane!
Sufletul meu? L-am dat la câni,
Strigoi bătrâni!
Ohe! Ohe! Corăbierii
Tăcerii!
Batrâni strigoi,
Întoarceți prorele-napoi!
Eu nu mai am ce să vorbesc cu voi.