Pajul Silvio cu vocea melancolică și plină
De fiorii tinereții, pe un ritmu plângător,
Modulează o romanță drăgălașă de amor,
Pe când degetele-i albe rătăcesc pe mandolină.

Fragedă și mlădioasă castelana se înclină
Lângă ducele cu părul de argint și soarbe-n zbor
Notele, ce ca o rază se topesc și-n păru-i mor,
Evocând o seară dulce din trecutu-i de lumină.

Armonia îi îmbată și o tainică-ntristare
Strânge inima ducesei și a pajului poet...
Pe când ochii lui pe sânu-i se opresc din întâmplare.

Ea, privind la mâna-i albă cum pe coarde tremura,
Simte-n ochii ei albaștri rătăcindu-i un regret...
Și-nțelege-ntâia oară că pe duce îl ura.