Prin iarba înaltă scânteiau adâncile cărări
Și gândurile mă chemau în albe depărtări.

Un corb bătrân pe un molid căzu - și nemișcat
Părea, în noaptea ce curgea, un sol neașteptat...

Am întrebat molidul alb, de soare nepătruns:
"Pe cine-așteaptă tristul corb?" - Și nimeni n-a răspuns.

"De unde vine?" am întrebat și vântul ce trecu,
Și-n noaptea umedă și grea și vântu-atunci tăcu.

"Lumina ce-o ascunde-n ochi - pe lună-am întrebat -
De unde-a rupt-o negrul corb?" Și luna s-a-ntristat.

Și sufletului meu i-am zis: "De ce nu cântă, să-l ascult?"...
Și mi-a răspuns tăcerea lui: "Fiindcă-a murit de mult!"