Din câmp brumat în toamnă ruginie
Despicături de stâncă l-au primit;
În cuibul lui, cât mai adânc să fie
S'a coborât și doarme liniștit.

Ca un mărgean-în solzii de argint,
Lipit de lutul cald odihnitor
Răsfrânge'n lut sclipire de fosfor
Și-i picură dulci clipe de alint.

Dar trupul lui, veninul și-a vărsat
Prin dinți, prin limbă, picur mai amar,
Și șarpele în sine-l soarbe iar,
Cu tresăriri în cuibu 'ntunecat,

Și cum belșugul de venin sporește,
Prin somn - cu gândiri limpezi ca de ghiață -
Aude sus, și'n creștet îl lovește
Cu unde repezi freamătul de viață.