Acum, pe peronul acesta pustiu chiar memoria
mi se pare o conștiință a tiraniei, tristețea mea
întârziată prin localuri de bal, ocrotită
la bufet de amurgul unui coniac măsliniu ce se
topește în drumul spre casă. Ceva muzică
lovindu-se de inima ta pasageră, spuneau
că nu exiști în registrul ce reflectă albastrul
iluziilor, atunci când ploua din frunză-n frunză
cu psalmii ciocârliei, ei, oamenii ăștia ce se
joacă de-a destinul, totdeauna îngenunchează după
ce te petreci și te desenează pe nisipul
proaspăt de alge.