Ce seară, Doamne, eu ca o statuie
am trupul orb și-n palme-s ros de cari
și parcă simt cum luna prinsă-n cuie
pricinuiește-n glasul meu avarii.

Și parcă-l simt pe Cain în călcîi
și-n gură-mi crește Abel și-n privire
ce rogvaiv îmi pare rîsul lui
și dinții albe porți de cimitire.

Ce seară, Doamne, eu ca o statuie
cu noaptea într-un nume mă zidesc
cum uneori se spune că pe valuri
corabia și peștii povestesc.