Mă colinda memoria unui cer de stejari
viscoliți de linia orizontului, steaua lor
ca un cocoș sălbatic în întunericul peste care sclipesc
penele-i aurii de suflet, oh, câtă bucurie moare
în noi, poate chiar destinul ce ruginește
resemnat în natura de orgă a stihiilor mele –

peste drum, lângă golful de ferigi și
stuf argintiu se clatină toată bezna de
spaima ce-am adunat-o călătorind pe șaua frigului,
nimic nu s-a ales, doar păsări de pradă în
marginea defileului ciugulind lacrima de
moarte a gurii – doamnă anna karenina, siberia
mea dulce, pe orbitele acestei memorii se
ivesc astrele dimineții...