Când ochii storși de lacrimi privesc în gol departe
și nu mai vezi pe nimeni din câți îți trec prin față,
o, cine-ți umple-n suflet un gol lăsat de moarte
și cine-ți dă privirii o rază de viață?

Credința, doar credința, ea-i singura putere
ce mântuie ființa prin Cruce spre-nviere.

Când, frânt, ți-aduni tristețea ca cioburile sparte
din viața răvășită de-a urii vijelie,
o, cine-ți mai întoarce nădejdile din moarte
și cine-ți dă vieții o nouă temelie?

Când lupta ți-e pierdută și zările-s deșarte,
iar gheara disperării viața ți-o sugrumă,
o, cine-ți mai aduce o mântuire-n moarte
și cine înspre-o altă iubire te îndrumă?

Credința, doar credința... ea singură împarte
viața, despicând-o în două pe vecie:
o parte, prin nădejde, ’nălțând-o peste moarte,
iar ceealaltă dând-o iubirii, pe vecie.