Nu-ntoarce spatele nici unui “te iubesc”,
tăcerea, ochii, glasul de-l șoptește,
el bate tot pustiul omenesc
și din rănita rază izvorăște.

Oricare “te iubesc” e-o adiere,
iar dacă ea nicicum nu te-o atinge,
și-o frânge universul de durere
și-n cer jignite stele s-or stinge.

Ca să-l asculți, tu bine auzul să-ți dezlegi,
să prinzi din zbor cu simțurile toate
rătăcitorul semn al dăruirii-ntregi...
Dar dacă prin simțire ecoul nu străbate?

Oprește-te din nou, prelung să te privească –
nu trece mai departe - a ochilor lumină,
cu dărnicie-ntruna ea minte să te țină
și chipul tău în vise apoi să-l dăltuiască.