Nu, nu e mâna ta care plânge,
nu-i cântecul tău care coace,
convoaie de codri mânate încoace
și dropii de muzici scuipate în sânge.

Mă fură trecutu-ndărăt și mă-njunghe,
încep ca să-mi uit caligrafia, cuvânt...
Ne-a umplut despărțirea cu știuleți de pământ
și toamna ne suge plămânii cu-o unghie.

Simt iar uscăciunea cum plouă... De-acuma
sfârșește undeva o pârgă, - asud.
Spitalele urlă, copacii ne-aud
și cerul e leoarcă... și timpul e bruma...

Prin sângele nostru vin câinii și ling –
ne biruie iarba, ne mistuie somnul.
Vezi, ducem cu rana din carne pe Domnul
și-n fiecare seară îi dăm să mănânce-un paing.

Tăcerea aceea, elegia aceasta –
de pretutindeni același decor inocent.
Aici vorba moarte, acolo cuvântul dement,
prin grâu trece vântul, sufletul ne-astupă fereastra.