Când inspiratul Rafael
desăvârși cu-al său penel
Icoana Maicii Preacurate,
Uimit de opera-i pictată
Se prosternă în fața-i, el!
Însă, arzând de dor, elanul
Sleiește-n pieptul lui plăpând
Și mut, și vlăguit, curând
El uită focul sfânt, sărmanul.

La fel poetul: abia muza-i
Surâde - zboară pana lui,
Renaște sufletul din spuza-i
Și-o lume farmecă, și-oricui
Împarte lira-i zvon ceresc,
Cântând sublimul sufletesc!
Deodată lira-i amuțește
Și inima-i încet vestește
Cum focul harului dispare!
Dar multă vreme acea stare
Lucrarea minții mai hrănește.