Veacul acesta,
umplut cu prea mult zgomot,
ne-nvață pe noi să tăcem:
Să tăcem melodiile,
să tăcem visurile,
să tăcem iubirea.
Și noi,
obosiți de-atâta singurătate,
Începem să iubim tăcerile;
Și melodiile noastre
atât de tăcute
se zbat în neînvinse strune
și fac chiar zgomotul s-asculte
tăcerea viorilor noastre,
fără de care
nu se face nici o casă;
tăcerea plânsului,
fără de care
oamenii ar uita cum se râde;
tăcerea iubirii
fără de care
nu s-ar naște copiii.