Îți amintești desigur flanela violetă,
flanela aceea sublimă pe care o îmbrăcasem
în cea mai frumoasă din serile noastre;
despre care spuneai că îmi șade
ca o armură de smalț, știi tu, în seara
când ne porniserăm împovărați de garoafe și iasomie
către Ierusalim…Când madam Zambilovici
ne-a dat câte două tartine ( ca să avem pe drum)
flanela pe care apoi am adus-o
fluturând ca un steag zdrențuit în războaie,
pe care apoi am purtat-o
cu frenezie pe trupu-mi uscat de hangiu,
până ce-a fost absorbită prin pori și s-a asimilat
în toate celulele trupului meu,
și în schelet,
iar țesătura ei sclipitoare a devenit un țesut.
De ce încerci să negi,
de ce pretinzi că nu știi ce flanelă,
ce seară, ce Ierusalim și așa mai departe?
De ce vrei musai s-o pipăi, s-o vezi,
să o dezbrac, tocmai acuma când nu se mai poate,
de ce pretinzi că n-a fost nici o flanelă,
că nu mă vezi, că nu mă simți, că nu mă recunoști?