Cântec-descântec...
De alb să mă vindec,
De negru să mă vindec...

Albă mi-i noaptea
ce pleacă și vine,
albă-i femeia
de lîngă mine;
albu-i văzduhul
pe care-l respir,
albă-i hârtia pe care înșir
albe cuvinte – mărgele pe salbă;
cerneala mi-i albă
și vorba mi-i albă.

Sprijinu-mi fruntea în plamă și tac:
masa, de lemn, se preface-n copac.
Lăstare copacul a dat ca-n pădure.
Și-aud în pădure zvon de secure.
Și-aud în pădure glas de izvoare.
Și văz cum răsare
firul de iarbă plăpînd din pământ...
Unde sânt?

Ziua de-odată se-ntunecă greu
și cade ca piatra peste creștetul meu:
femeia din pat are-obraz de tăciune,
sărut de minciune, oftat de minciune...

Negru-i văzduhul pe cate-l respir,
neagră-i hârtia pe care înșir
versuri mai negre ca negrul de corb...
Poate sunt orb și nu știu că sunt orb?

Cântec-descântec...
De alb să mă vindec,
de negru să mă vindec...