... Si dupa zece mii de ani,
se plimba-o fata sub castani,
desigur zvelta, balaioara,
cu ochi albastri, diafani;
si iata, iar e primavara.

Sunt zori de vraja si lumini,
la tineretea mea-n gradini,
e fraged totu-n roua rece,
carari, boschete, arbori, crini,
si tot ce nu se poate trece.

Masteceni albi, leganatori,
doi ochi in gingase candori,
da, e chiar ea, si-aceeasi lunca
unde-o iubii de-atatea ori.

... Si tot ce-a fost exista inca.