|
Ð‘Ñ–Ð¾Ð³Ñ€Ð°Ñ„Ñ–Ñ Aldo Palazzeschi
Aldo Palazzeschi (pe numele real Aldo Giurlani) s-a născut la 2 februarie 1885 la Florența. Urmează inițial o școală de actorie (avându-l coleg pe Marino Moretti), fiind chiar actor pentru o perioadă în compania teatrală a Lydei Borelli. Trăiește izolat aproape tot timpul la Florența (cu unele sejururi la Paris) până în 1941, când se mută la Roma unde va și deceda la 17 august 1974. Pe propria cheltuială îi apar primele trei plachete de poezie: I cavalli bianchi (1906), Lanterna (1907) și Poemi (1909). Va adera la mișcarea futuristă, publicând L\'incendario în 1910 sub auspiciile lui T.F. Marinetti. (Aici, e de observat că Drumețul incendiar al lui Gellu Naum apare abia în 1936). Deși mai revine în 1925 la Vallecchi cu o antologie, intitulată Poesie, Palazzeschi va traversa apoi o lungă etapă de proză (având ca punct maxim apariția romanelor Stampe dell\'800, 1932; Le sorelle Materassi, 1934). Spre sfârșitul vieții, cu Cuor mio (1968) se întoarce către actul poetic, retrăindu-l cu aceeași fervoare din tinerețe.
Fără îndoială, Aldo Palazzeschi este poetul cel mai semnificativ pentru modul în care poetica crepusculară coexistă (în sistemul de semne literare constituit) cu primele afirmări ale „poeticii” futuriste. E drept că manifestul poetului: „lăsați-mă să mă distrez” („lasciatemi divertire!”), ce-l înlocuiește pe acela crepuscular al lui Guido Gozzano, „lăsați-mă să visez” („lasciatemi sognare”), nu corespunde decât unei atitudini provocatoare și clovnești ce aparține doar în parte futurismului: nu se renunță de tot la motivele intimiste și ironic-sentimentale la nivelul mesajelor semantice ale discursului poetic. Dar Palazzeschi se manifestă mult mai radical decât alți crepusculari, la nivelul limbajului; el va introduce automatismele oralității, jargonul frust, inserțiile publicitare și onomatopeele lipsite de sens precum în poezia dadaistă de mai târziu.
(extras din Marin Mincu, Poeți italieni din secolul XX, Ed. C.R., Buc., 1988, p. 56)
|
Рекомаð½ð´Ð¾Ð²Ð°ð½ñ– текÑти
